Description
„Viena, 19, Bergasse… strada este liniştită, imobilul este burghez. Apartamentul e la primul etaj. Să urci scările, să calci pe urmele lui Abraham, ale lui Ferenczi, ale lui Ştefan Zweig, dar şi ale Dorei, ale lui Ernst, Omul cu şobolani, sau ale lui Serghei, Omul cu lupi, este pentru psihanalistul de azi un moment ciudat; fără îndoială, aşa fusese şi pentru «micuţul Hans» în ziua vizitei lui la «Profesor». Treci pragul, o clipă iluzia persistă, intri în sala de aşteptare, păstrată aşa cum a fost. Poţi aştepta însă mult şi bine… EI au golit tot, EI l-au alungat pe Freud. Apartamentul e gol, muzeul conservă neantul. Pentru a vedea şi restul, canapeaua, martorii arheologici ai unei civilizaţii îngropate, infantilul umanităţii – Freud nu colecţiona decât vise – trebuie să urmăreşti drumul exilului şi să te duci la Londra, pe Maresfield Gardens nr. 20 (acolo unde a murit Freud, la 23 septembrie 1939). EI au alungat, de asemenea, şi psihanaliza şi au ars cărţile.
Psihanaliza împarte cu arta «degenerată» onoarea de a nu fi suportate de niciun regim totalitar, indiferent de natura lui – nici psihiatria, nici diferitele psihoterapii comportamentale nu se pot lăuda în acest sens. La ceva trebuie să fie bună şi libertatea. Pierderea dragostei este, cel puţin o nefericire neprevăzută, care nu ţine de dragostea propriu-zisă.
În primul rând, pentru că prima dragoste nu este cea pe care o oferim, ci aceea al cărei obiect suntem, iar această stare de pasivitate legată de dependenţa provocată în copilăria timpurie, lasă o amprentă ce nu poate fi ştearsă cu uşurinţă; să iubeşti e una, să fii iubit e cu totul alta, ce decepţionant când la un «te iubesc» ţi se răspunde plat cu un «şi eu» (Barthes). În consecinţă, pentru că trebuie să se renunţe la obiectele primei iubiri: cel mai rău lucru nu este că sunt interzise – asta le face şi mai dezirabile – ci faptul că sunt trădate; tatăl, mama, iubesc întotdeauna pe altcineva. Obiectul iubirii se pierde întotdeauna, răul suprem e întotdeauna cert, el s-a întâmplat deja. Adevărată tragedie, care transformă chiar de la început iubirea într-o nefericire, separă pe vecie iubitul de iubita lui, chestiune cu care Racine şi-a construit tot edificiul teatrului său, cu deosebire «Andromaca»: Oreste o iubeşte pe Hermiona, care îl iubeşte pe Pyrrhus, care o iubeşte pe Andromaca, care îl iubeşte pe Hector, care e mort…“
Jacques André
