Description
Omul încearcă să cucerească spațiul exterior lui. Mulți din cei care citesc aceste rânduri vor să cucerească un alt spațiu, la fel de vast, spațiul intern, vor să inventeze moduri de a se cunoaște pentru ca, pornind de la această înțelegere, să încerce să-i cunoască pe ceilalți.
Idealizarea dă iluzia menținerii unei relații cu o persoană importantă, din copilăria subiectului. În acest sens, ea este o apărare împotriva suferinței originare a pierderii cuiva. Ea procură o stare care ne reconciliază cu exilul din paradis, ne permite regăsirea unei relații diadice cu mama, fără prezența unui terț. Partenerul prezent (idealizat) este dorit a fi o replică perfectă a unei imagini primare, el trebuie să umple, fără rest, așteptările subiectului sau altfel spus, el este un obiect care dă iluzia, în prezent, a unei așteptări împlinite.
Idealizarea ne îndepărtează de neplăcere și o compensează. Inconvenientul este evident: că ne îndepărtează de reamintirea utilă a unei imperfecțiuni care ar trebui corectată. Ea ne procură o asigurare fatalistă în care așteptarea este suficientă pentru că viitorul trebuie să duca, infailibil, fără un efort din partea subiectului, către soluția așteptată. Această centrare pe o sursă de perfecțiune și putere capabilă să corecteze o lipsă la subiect, este evidentă la cei care idealizează. Teroarea lor este reprezentată de faptul că femeia ar putea să nu fie conformă cu dorința creatorului ei. A accepta realitatea altuia ar însemna acceptarea lipsei, a absenței a ceva la celălalt. Dar idealizarea vizează crearea unei stări a-conflictuale din care lipsa este absentă. Ea îl închide pe subiect într-o fascinație pentru obiect, ceea ce instaurează o relație de dependență fata de acesta din urma.
